Terapie în pandemie: paste de casă cu un aparat de făcut paste

În toți anii ăștia de trebăluit și experimentat prin bucătărie, niciodată nu m-am gândit să îmi fac pastele de la zero. Părea prea complicat, prea mult de curățat și în general aducea mai mult a bătaie de cap decât ceva ce aș alege să fac de bună voie. Astfel, am preferat să cumpăr paste uscate sau proaspetele și mă concentrez mai mult pe restul ingredientelor. Până la urmă alea dau gustul, nu?

Așa că mai toate rețetele mele cu paste erau în general un amalgam de multiple ingrediente care ar fi făcut orice italian să exclame "Oooooh!🤷🙅🙅🙅". Bune la gust, dar cam grele. 

Recent, mai mult din curiozitate decât dintr-o nevoie acută, am decis că poate e cazul să îmi fac un upgrade pe zona de paste și am luat o mașină de făcut paste. Era la ofertă și destul de ieftină încât să nu îmi pară rău dacă nu ne înțelegem: Laica PM2000 la 124 lei. 

Îmi place să cred despre mine că sunt un om cu puține preconcepții, dar n-am mai greșit atât de mult de nu mai știu când. Nu doar că întreg procesul de a face paste a fost mult mai ușor decât îmi imaginam, dar momentul ăla de bucurie interioară când am dat primele paste prin tăietor (naiba știe cum se numește) a fost neașteptat pentru anul 2020. 

Pur și simplu a șters pe jos cu toată incertitudinea din timpul frământării aluatului. Oare proporțiile au fost ok? Trebuia să lăsăm mai mult aluatul să se odihnească? Dacă se vor lipi în aparat? Nimic! Zero. Cele mai bune paste pe care le-am mâncat anul ăsta!

Pentru curioși las rețeta mai jos atât de făcut aluat cât și de paste. 

Am făcut un mic munte de făină pe blatul de lucru. Cam vreo 7-8 centimetri înălțime. Scobit în interior sub formă de vulcan, adăugat niște ulei de măsline și două ouă semi bătute. Cu o furculiță am amestecat ouăle incorporând câte puțină făină de pe margini cu fiecare tură. 

Când totul s-a amestecat cum trebuie, Daria a purces la a îi da o mamă de frământare cum numai în Berceni înveți. Zece minute s-a luptat cu el până când a înțeles cum e treaba aici la Capitală.

Rezultatul nu părea că o să sature pe nimeni, dar e mai mult decât suficient pentru două porții. După bătaia primită de i-am luat tot aerul (la propriu), l-am lăsat într-un plastic să se odihnească preț de 30-40 de minute la temperatura camerei.

După care l-am luat la întins cu un făcăleț și l-am lungit cât ne-a permis blatul de lucru. L-am împachetat la o treime la fiecare capăt, am rotit la 90 de grade și am purces să îl mai întindem încă odată. Am făcut asta 6-7 ori pentru că deja ne îmbătaseră cu putere posibilul rezultat și am mai uitat de partea cu rotitul.

Rezultatul final a fost tăiat în bucățele de vreo 10-15 cm și fiecare a trecut prin mașina de paste setată pe dimensiunea cea mai mare. Apoi pe aproape cea mai mică dimensiune, moment în care deja a trebuit să tăiem din aluat pentru că totuși trăim într-un apartment.

În tot acest timp am ținut acoperit atât materialul brut cât și foile rezultate ca să nu se usuce. Cam vreo 12-15 la număr, dacă nu mă înșel. Toate au fost trecute prin tăietorul de paste al mașinii, iar ce a rezultat se poate vedea mai jos.

Atât greșeala cât și restul au ajuns într-o oală cu apă clocotind la care am adăugat puțină sare. De aici procesul e similar cu cele de cumpărat, doar că durata de fierbere e mai mică. 90-120 de secunde. 

Timp în care am topit la foc mic niște unt cu piper proaspăt măcinat. Iar când pastele au fost gata le-am mutat în tigaie împreună cu niște pătrunjel, usturoi, ardei iute și parmigiano reggiano pentru că asta aveam prin frigider. 

Am lăsat brânza să se topească și am continuat să amestecăm pentru până s-a omogenizat mini sosul rezultat. Cred că am mai pus și niște apă în care au fiert pastele pentru a nu se usca totul la foc mic. 

Bam. Gata. Delicios. Rapid și surprinzător de terapeutic.