Cum ajungi în punctul ăla de intoleranță în care îți explodează o venă când vezi un curcubeu?

Acum vreo două zile, evitând tot ce îmi spunea experiența despre discuțiile online în contradictoriu, am lăsat un comentariu la un prieten de pe Facebook referitor la o postare anti gay care trăgea un semnal de alarmă că toleranța față de celelalte orientări sexuale e doar un prim pas în a da mână liberă unor deviații de genul pedofiliei și a necrofiliei.

Discuția s-a dus în gard imediat, premiza de la care începuse postarea respectivă era una greșită care punea un mare egal între gay și pedofilie. Eu am încercat să fiu spiritual și să o dau pe glumițe, dar lucrurile au degenerat destul de repede. După ce mi-a șters comentariile mele și le-a păstrat doar pe cele pro viziunea exprimată mai sus, Facebook a decis că de fapt noi ne-am înțeles și a început să îmi arate tot felul de postări din zona respectivă. Practic am înfrânt bula în care mă învârteam.

Eh. De vreo 2 zile mă tot minunez la ce văd postat și încerc să îmi dau seama cum ajungi la nivelul acesta de intoleranță. Tocmai pentru că nu mi se pare că oamenii ăia sunt atât de diferiți ca mine - să zicem că cel puțin ca educație și nivel social suntem undeva pe acolo.

Îmi dă cu virgulă cum de eu am ieșit așa și ei altfel.

Lucrurile care trebuiau să îmi formeze părerile nu cred că diferă prea mult de oricine altcineva din generația mea:

Am urmat ca toată lumea același sistem prăfuit de învățământ care nu știa ce e aia oră de educație sexuală. Ai mei n-au fost cine știe ce intelectuali care să îmi insufle ceva valențe occidentale, iar cu prietenii nu cred că am discutat nimic referitor la alte orientări sexuale până când au început marșurile pro și anti.

Mi-am luat porția de mers la biserică și ținut post, de fapt aș putea spune că o bună parte din copilărie am petrecut-o prin curțile bisericilor. Facultatea urmată n-a fost una care a simțit nevoia să cultive orice altceva în mințile noastre în afară de materiile de curs, iar activitățile favorite din timpul liber erau halberele și jocurile pe calculator.

De unde această toleranță?

Mă tot gândesc și de fapt nu e corect toleranță. Cred că mai de grabă e vorba de indiferență. Ce treabă am eu să îi zic lui X sau Y cum să își trăiască viața. Nici pe a mea n-am pus-o în țiplă până acum, cum ar veni să emit păreri despre ce ar trebui să facă sau nu alți oameni? Un lucru de toată jena. Tot timpul mi-am văzut de ograda mea și, într-un mod total ne-românesc, am ignorat capra vecinului.

Țin minte că primul și de fapt singurul profil psihologic pe care l-am primit a fost de la învățătoarea din clasa întâi: brânză bună în burduf de câine - caracterizare pe care nici acum n-aș putea să o explic. E de bine. E de rău? Cine dracu știe. Cert e că nimeni nu s-a mai obosit de atunci să contureze alt profil. Poate doar Doru care mi-a zis că sunt muma tuturor răniților - lucru pe care l-am contrazis preț de o bere și apoi am făcut pace. Și Novac parcă a zis ceva de diplomația mea, dar nici dacă mi-aș lua o bătaie soră cu moartea n-aș putea să îmi aduc aminte formularea exactă.

Poate ăsta e secretul. Brânza în burduf de câine. #săfieprimit